Floating in the Ether

Ulei pe pânză
(70 x 150 cm)

“Una dintre cele mai cunoscute seductii din istorie s-a petrecut la sfarsitul anului 48, I. Hr. Cu putin inainte, la 9 august, Iulius Cezar biruise armata cu mult mai mare a rivalului si ginerelui sau Pompei, in batalia de la Pharsalus. Se afla in Egipt si cea mai frumoasa femeie din lume, avand mai putin de jumatate din varsta lui, i se strecurase in apartament, evitandu-i pe paznici, infasurata intr-un cersaf. Noua luni mai tarziu, cand Cleopatra i-a nascut un fiu, pe “Micul Caesar”, tatal cel mandru s-a intors la Roma si a lansat imediat o noua toga, pe care doar lui ii era ingaduit sa o poarte, de culoarea preferata a iubitei sale: purpura de tir. In “Floating to the ether”, artistul, un calator rafinat al sufletului uman,transpune pe panza, prin intermediul celor mai seducatoare nuante de purpura de tir, incendiul launtric al fiintei umane. Convingerea ca albastrul electric reprezinta o culoare speciala care simbolizeaza renasterea este surprinzator de raspandita si o regasim in mai toate lucrarile sale. Nu se delimiteaza de ea nici in parcursul labirintic catre Ether si in stilul sau inconfundabil,o armonizeaza cu purpura, culoarea slavii si a generozitatii lui Dumnezeu, contribuind la stabilirea unei legaturi profunde a privitorului cu divinitatea. Lucrarea se caracterizeaza printr-o energie puternica, angulara, transmisa prin contururi precise, dar fine si prin culori saturate. Voluptatea spatiului, compozitia bine strunita si modalitatea antidramatica prin care laitmotivele sale sunt dispuse in antiteza, desavarsesc actul creatiei. Artistul temporizeaza si mediteaza asupra lui insusi, recreeaza pentru a redimensiona existenta umana pe Pamant, sugerata mistic printr-un balon plutind in “ether”, prizonier al spatiului terestru. Personalitatea lui patrunde insasi lucrarea, strecurandu-se in jurul elementelor profane, definitorii parcursului sinuos al omului. Sarpele, lacom consumator de profan , nu este altceva decat persistenta iluziei, un bine in raport cu viata pe care o consolideaza, si un rau in raport cu eternitatea, careia ii ascunde transcendenta. Ispititi de dorinte, in haosul originar, ne indepartam de Creator. Si iarasi, constiinta noastra cere pedeapsa divina. Timpul, element terian, atent pus in valoare de prezenta clepsidrei, confisca senzatia vesniciei si lasa, la schimb, lupta cu himerele. Nu este oare propriul nostru neant ceea ce proiectam asupra lucrurilor? Nu este oare cea mai rea dintre zadarnicii aceea de a sti ca totul e zadarnic? Constienta nu reduce cu nimic oroarea tragediei, ea nu ne arata decat neputinta si ne priveaza pana si de consolarea de a ne crede alesii fericirii, de a face precum romanticii , sa gravitam Cerul si Infernul in jurul constantelor noastre suferinte. La antipod, fluturele, liber, lipsit de ingradiri, de constrangeri si interdictii, urmareste scurgerea timpului in ether. Caci omul, acest eu finit si marginit nu se poate concepe logic decat in prezenta infinitului si a absolutului, adica, a Divinitatii. Si in “Floating to the ether”, fluturele devine metafora a vietii, a etapelor care se succed si reaminteste de momentul in care sufletul se desprinde de trup. Lumineaza orice vesmant si triumfa peste moarte. Zenitul este atins atunci cand vitalitatea care s-a revarsat si a inundat fiecare element al compozitiei insufleteste actul creatiei cu asemenea forta, incat privitorul ajunge sa isi asume o viata estetica proprie si intangibila. Personalitatea artistului, care la inceput s-a manifestat ca un strigat, o cadenta sau o stare de spirit, apoi, ca o tot unitar, fluent si radios, in cele din urma se rarefiaza pana ce e anihilata cu totul, se depersonalizeaza. In forma dramatica, tabloul devine povestea vietii purificate prin imaginatia umana si reproiectate de catre artist. Misterul creatiei divine, ca si cel al creatiei materiale, a fost implinit. In aceeasi perspectiva, pasarea, privind totul “de Sus”, intruchipeaza imaginea sufletului intregit, eliberat de trup, de greutatea pamanteana. Totodata, ea joaca rol de intermediar intre Cer si Pamant si infatiseaza toleranta Providentei pentru tot ce-i omenesc. Revalorizandu-se afectiv si identitar in actul propriei creatii , artistul se resemneaza si devine plin de recunostinta. Nu intamplator, in pacatele pe care se intampla sa le savarseasca, vede mana lui Dumnezeu sau ispita Satanei, care face si ea parte din planul divin. In multe dintre lucrarile sale, ca si in viata, Hamid se revolta de cele mai multe ori chiar impotriva lui insusi. Intregul tablou pare desprins dintr-un atlas oniric al locurilor fantastice, in care pictorul a reusit sa surprinda, facand trimitere la curente stilistice anterioare care l-au inspirat, previzibilul destin al fiintei umane, cu ajutorul tendintelor sale polimorfe, grafice si abstracte, dinamismului accentuat si tuselor. Rasfrangeri distorsionate ale unui model uman ideal absent, cele cateva citadele care se zaresc in plan indepartat alcătuiesc coridoarele intortocheate ale labirintului lumesc pe care artistul l-a integrat cu abilitate şi subtilitate în lucrarea sa. Dar, asemenea Dumnezeului creatiei, ramane deasupra operei sale profund seducatoare, invizibil, rarefiat pana la inexistenta, identificandu-se cu franturi de viata dintr-o alta lume, dintr-un alt spirit.”

LOREDANA NEGRILA