Cariere 2012

Cariere 2012

O nouă zi, o altă provocare

Hamid Nicola Katrib, designer, a pornit-o de la zero în Bucureşti, oraş în care nu cunoştea pe nimeni. A început să întâlnească oameni prin intermediul proiectelor sale de amenajare interioară, s-a împrietenit cu clienţii care acum îl invită la masă sau la evenimentele lor de familie, la nunţi şi la botezuri. Focusul său nu e niciodată pe bani, ci pe interacţiunea cu ceilalţi. De aceea, când un proiect întârzie sau ceva nu merge şi clienţii sunt supăraţi, Hamid se simte înzecit mai responsabil.

Organizatorii TedXYouth au aflat de povestea arhitectului Katrib, jumătate român- jumătate libanez, care a renunţat la o slujbă pe care i-o oferea biroul mare de design din Liban în care lucra, pentru a porni pe picioarele sale propriul atelier creativ la Bucureşti, și li s-a părut reprezentativă pentru cineva care alege căile nebătătorite în viaţă. În România, Hamid a primit o ofertă de job căreia trebuia să îi dea curs rapid. Pe scurt, i se cerea să renunţe la cariera din Liban şi să înceapă una nouă la Bucureşti. Lăsa în urmă un teren stabil, un drum despre care ştia clar unde duce pentru promisiunea impalpabilă că totul va fi OK. Decizia era cu atât mai grea cu cât arhitectura este un domeniu în care este greu să te afirmi dacă nu faci parte dintr-o familie cu tradiţie, dacă nu aparţii unui univers social, dacă nu ai conexiuni, un portofoliu de lucrări şi recomandări. Din România primea din când în când reviste Deco şi obiectele prezentate nu erau deloc la standardele cu care era familiarizat. Părea că aici nu se va atinge nicicând nivelul cerut de feţele regale şi magnaţii din Orient, pentru care era obişnuit să lucreze. Românii veneau din comunism, nu aveau bani şi multe familii trăiau în garsoniere de bloc. Or, Hamid îşi făcuse ucenicia într-un birou de design care primea comenzi pentru palate şi în care se derulau proiecte de milioane de dolari. Să facă design interior într-o ţară a garsonierelor și a apartamentelor de bloc părea o misiune imposibilă.

Hamid recunoaşte că deşi ducea o viaţă bună în Liban, unde a urmat şcoala şi studiile universitare, trăia permanent cu nostalgia faptului că se născuse dintr-o mamă româncă, la Bacău, în România. „Eram ca într-un acvariu cu o salinitate care nu mi se potrivea. Apa după care tânjeam era România.“ Când a ajuns aici a început să facă design interior, mai întâi ca angajat pentru o firmă de construcţii şi amenajări interioare. A renunţat după opt luni din cauza unor neînţelegeri cu angajatorii şi s-a văzut în situaţia de se întoarce acasă. Norocul face că medicul G. C. a văzut o lucrare de amenajare care îi aparţinea, şi i-a oferit primul său proiect free-lance. Curând au deschis împreună un birou de arhitectură şi design, Hamid urmând să se ocupe de proiectare şi execuţie, iar medicul să-i furnizeze lucrări. Una dintre cele mai cunoscute intervenţii a fost reamenajarea lanţului Spring Time, atunci când proprietarii au decis să-i schimbe imaginea şi să-l modernizeze. Îşi aminteşte că îl prindea ora 12 noaptea la birou, încercând să facă tot posibilul să termine lucrările care aveau termene de predare foarte strânse. Pentru că s-a descurcat bine, colaborarea cu proprietarii lanţului de fast-food a continuat. Hamid s-a implicat în renovarea restaurantului din Victoria, a celui din Floreasca şi designul spaţiilor Spring-Time din mall-urile bucureştene. Într-o zi însă, şi-a dat seama că efortul şi munca pe care le depunea erau prea mari în raport cu recompensa materială. „Eram atât de obosit şi de muncit, încât mi se părea absurd să rămân în situaţia asta.“ Deşi îi este şi acum recunoscător medicului român pentru ajutorul pe care i l-a acordat, Hamid a decis, la 25 de ani, să înceapă să lucreze pe cont propriu. Acum unele dintre cele mai cunoscute amenajări ale sale din Bucureşti sunt magazinul de bijuterii Belgravo de pe Calea Victoriei şi restaurantul cu specific libanez, Grenadine, din spatele blocului Eva.

Haoticismul, a doua natură

Hamid e împrăştiat în multe activităţi, în multe teme şi proiecte deodată şi ar vrea să le facă pe toate într-o zi. Aleargă în parc de trei ori pe săptămână, se duce la gym şi nu-i înţelege deloc pe cei care după serviciu zac acasă în fața televizorului şi se plâng că nu le iese nimic. Pictează, a luat cursuri de dans şi de actorie (la şcoala de actorie de film a lui Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol), a jucat într-un mediu-metraj (Sink) cu Malvina Cervenschi, care a fost selectat pentru festivalul de scurt metraj românesc TIFF 2012 şi urmează să mai joace într-un lung metraj regizat de Iulia Rugină, în luna iulie anul acesta, pentru care filmările se fac la Bran. De ce toate astea? Hamid consideră că în privinţa arhitecturii a ajuns la un nivel care îi conferă satisfacţie financiară şi morală şi că acum îşi permite „să-şi dea timp sieşi să facă şi alte lucruri care îi plac“. Nu mai vrea să consacre atât de mult efort şi concentrare cât a fost nevoie până acum ca să dovedească ceva în designul de interior. Se plictiseşte repede şi caută provocări. Ar vrea tot timpul ceva nou şi înadins explorează un domeniu sau un sector diferit de ce face el. Vrea întotdeauna să se apuce de ceva de la zero, să se aventureze în experiențe noi: „Când faci alte lucruri care n-au nici o legătură unele cu altele şi te poartă în altă direcţie, te ajută să vezi mai bine ce faci tu, din altă perspectivă sau să te întorci mai relaxat. Dacă faci mereu acelaşi lucru şi dacă te uiţi la ceva mereu de-aproape, ajungi să nu mai vezi bine. Trebuie să te îndepărtezi uneori, ca să vezi imaginea de ansamblu.“

Ambiţia e moştenită de la tatăl său, inginer constructor, genul de om care „te împinge să faci lucruri, fără să te menajeze“. „Dacă ai avea nişte părinţi calmi şi domoliţi, ca nişte ţestoase, ai putea moşteni asta de la ei şi să vrei să mergi şi tu la fel. Dar dacă vezi iepuri în jurul tău, care sar, şi tu vei sări.“ Chiar dacă tatăl său putea deveni enervant de insistent, îndemnurile sale i-au rămas în minte. „La un moment dat, am vrut să le demonstrez că pot să fac singur ceva, că pot să fiu independent financiar, pe picioarele mele.“

În largul său într-o lume incertă

Hamid spune că toţi avem o doză de orgoliu, că e imposibil să n-o ai. Artiştii cu atât mai mult. Nu trebuie să exagerezi, mai ales având conştiinţa că „Dumnezeu te ajută şi teama că dacă eşti exagerat de orgolios, Dumnezeu îţi dă una, ca să te aducă înapoi cu picioarele pe pământ. Mai bine rămâi cu picioarele pe pământ, ca să nu-ţi dea el un motiv concret, că ar fi mult mai dureros.“

Hamid e mai optimist decât ar fi normal să fie. Se gândeşte că nimic dezastruos nu i se poate întâmpla şi că totul se rezolvă. Chiar dacă navighează şi el, ca noi toţi, pe o mare cuprinsă de furtună, niciodată nu i s-a întâmplat ceva atât de grav încât să îl afecteze profund. Criza economică din România nu a fost atât de marcantă. Designerii şi arhitecţii au fost afectaţi, pentru că cererea din piaţă scăzuse şi nimeni nu mai cumpăra case, iar proiectele iniţiate nu se finalizau. În primul an de criză a avut, poate, 10 proiecte mari cu totul, dintre care multe au dispărut pe parcurs. Chiar în aceste condiţii a găsit ceva de făcut. În loc de proiecte mari, a contractat mai multe proiecte mici. Alerga în toate direcţiile, dar a rămas pe linia de plutire până când lucrurile au început să se mişte din nou. Deşi nu e un tip credincios, de când s-a mutat în România a simţit că cineva îl ajută şi aşa şi-a spus că ar trebui să fii orb sau prost să nu recunoşti că e cineva sus care te ghidează. „Ajungi în faţa unei uşi şi ţi se întind o mie de chei. Într-un minut trebuie să alegi cheia potrivită şi dacă greşeşti sau eziţi, ai pierdut şi gata. De cel puţin trei ori, mie mi s-a dat cheia care dezlega problema în ultima secundă.“ Hamid a căpătat certitudinea că poate să rezolve orice, dacă are încredere în Dumnezeu şi în sine însuşi. Dacă crede cu adevărat în lucrul pe care şi-l doreşte, o să se şi întâmple. A renunţa pentru el nu e o opţiune. Soluţiile apar din cele mai neaşteptate locuri şi atunci nimic nu i se mai pare imposibil şi dificil.

Hamid şi-ar dori ca oamenii să fie mândri că au lucrat cu el şi constituie un motiv de laudă faptul că le-a amenajat casa sau că au tablouri semnate de el. „Cum se laudă cineva că are o geantă Vuitton, aşa vreau să se laude oamenii că au tablouri semnate de mine, că au casele gândite de mine.“ Speră că va putea cândva să amenajeze un hotel boutique, ca la Milano şi la Paris, despre care oamenii să vorbească, nu atât despre funcţionalitatea lui, cât despre ce frumos este. Un hotel în care fiecare cameră, cu tematică diferită, să fie un element-surpriză şi un şoc pentru vizitator.

Clienţii îl consideră un designer exotic şi caută această diferenţă pe care o oferă un oriental. Tinde să creadă că latura sa artistică e românească şi că numai ambiţia şi curajul sunt specifice lumii arabe. „Dacă ţi-e frică, te limitezi, te plafonezi şi rămâi în banca ta, acolo nu aude nimeni de tine, şi unde nu faci nimic. Dacă te arunci cu capul înainte, cu puţin efort şi cu un dram de noroc, poate ajungi undeva.“

Pe 28 martie 2012, peste 120 de invitaţi au avut ocazia să admire lucrările expuse de Hamid Nicola Katrib, în expoziţia personală de pictură intitulată „Moods“. Încadrate de artist în curentul „soft surrealism”, tablourile s-au bucurat de aprecierile invitaţilor şi criticilor, ele fiind estimate între 300 şi 3000 de euro. Cea mai valoroasă lucrare a fost vândută în cadrul vernisajului.

Hamid are o puternică influenţă din cultura franceză, vizibilă cu uşurintă atât în educaţia, cât şi în cariera sa. Pe lângă această expoziţie, Hamid are în lucru proiecte de reamenajare ale unor case şi apartamente de lux din capitală. Cartea sa de vizită cuprinde un portofoliu bogat de bun gust, rafinament şi atenţie la detaliile care scot în evidenţă fiecare colţ al unei locuinţe.

Click aici pentru articolul complet